Speranta ca forma de religie

        Prin aceasta sustin că orice persoana de-a lungul timpului își dezvoltă propria religie, propriul crez sub forma unui cult. Nu vom evalua următoarele grupuri de persoane:

• neinformate,
• greșit informate,
• labile sau
• persoane inculte (în sensul ca au citit doar cărțile din bibliografia școlara elementara, sau chiar mai puțin)

nu, ci vom studia și evalua grupul persoanelor culte și bine informate, al personalităților și chiar a celor din topul societății.
        Am avut ocazia să citesc scriitori mari și mici, vii și morți, să discut cu persoane inteligente și agere… Am constat ca toți aceștia scandează repetitiv următoarele vocabule: logic, logică, rațiune, rațional, inteligență, bun simt, se cade etc. Acestea sunt grupurile de persoane vor face succint obiectul studiului nostru.

        Cu surprindere am constat că majoritatea, deși lângă cuvântul de ordine axiomatica “fapt”, “aceasta este un fapt”, adică un fapt demonstrat științific, în laborator sau matematic, acestor expresii serios fondate, obstinat însă, la un moment chiar deranjant, intervin expresii de genul: “foarte probabil”, “se pare”, și în cele din urma aserțiunea cu caracter suprem: “Eu cred!”. Despre acest “eu cred” doresc sa discutăm în continuare, care îmbracă multe forme, de la cele frapant de directe pană la cele mai insidios de disimulate .

        Este absolut dezarmant să constatăm atât în cercurile înalte, cum ziceam, cât și în cele vulgare că oamenii și-au dezvoltat o manieră comună de demonstrare a propriilor concepte și teoreme cu valoare de postulat argumentat prin “incontestabilul” “eu cred!”. Acest idiom nu face referire direct la o forma de credință habotnico-religioasă ci mai degrabă la o cunoaștere extrasenzoriala a celui care face inspecția sau introspecția, de natură să enunțe “adevăruri”, “fapte” și chiar “axiome” cu ușurința cu care respiră.

• Sa dam câteva exemple, cum ar fi persoane cu studii medicale medii, medici sau chiar doctori în medicina care fac referință la o oarecare afecțiunea medicală: “Nu cred că este așa de grav” etc. Începând de la aceasta propoziție, care este aparent nevinovată și oarecum documentata de studii și ani de experientă în contextul afecțiunii în chestiune, se merge mai departe făcându-se aprecieri în baza sentimentelor și emoțiilor sau invocând mai în glumă mai în serios un simt aparte, o capacitate vecină cu paranormalul. Expresii de tipul “mă îndoiesc”, “nu cred că…”, “nici nu se pune problema să..”, “nici într-un caz..” etc, întreaga diagnoza derapează de pe tărâmul solid al cunoștinței spre tărâmul ficțional și speculativ al bănuielilor, uneori având o forma de bază, alteori fiind complet fantasmagorice. Dorința persoanei de a nu suferi de o boală se transformă într-o încredere neclintită generata de acea dorință, nicidecum pe realitatea înconjurătoare sau pe fapte. Exemplele pot continua în diverse alte domenii ale științelor exacte cum ar fi matematica, fizica, chimia. Un mecanic auto spune: “Nu cred ca are ceva turbo”…
  

        Astfel, oamenii mari și mici își brodează, consolidează și promulgă propria credință sau religie, emisie a părerilor bazate parțial pe experiență, parțial pe intuiție și parțial pe caracterul subiectiv al fiecăruia. Intuiția și speranța, două elemente care nu pot fi cuantizate științific și nici măsurate cu vreun dispozitiv, sunt fundamentul credințelor și dogmelor umane care ne determină să aspiram la statutul de dumnezei, în mod mai mult sau mai puțin justificat, potrivit 'Chipului și asemănării Lui'.

        In concluzie, nivelul de expertiza suprem ii aparține doar lui Dumnezeu! Restul creației nu este decât o reflectare diafană a divinității acompaniată de puseuri disproporționate de trufie gratuită.