Arta de a dialoga

13 decembrie 2020, la Bargau, On the Ply, adica pe Plai

Am ajuns la urmatoarea concluzie:
        Exista persoane care la o confruntare, directă, învață să pună întrebări. Întrebările sunt directe, cu două scopuri cel puțin:

• Primul, este acela de a bloca interlocutorul din plăcerea de a simți că interlocutorul este blocat si
  
• Al doilea motiv, din plăcerea de a simți că celalalt e pus la colț, în sensul că nu mai are ce răspunde.
• Există situația a treia în care aceste tendințe ale acestuia care chestionează merg împotriva propriului interes. Deci acestea au loc in momentul in care se pun întrebări de genul: Copilul tău este bolnav si trebuie să primească sânge, îi dai, îl lași să trăiască sau moare? Da sau Nu? Scurt. La o astfel de întrebare, în general nu se răspunde, se răspunde prin: Nu, nu se răspunde prin Da sau Nu pentru că sunt foarte multe nuanțe de gri care trebuie luate în considerare.
  

        A răspunde la o asemenea întrebare, pentru a imagina o astfel de situație, îți trebuie un exercițiu de imaginație destul de mare. A răspunde la o astfel de întrebare înseamnă a încheia discuția pentru ca poți răspunde prin DA si te uiți la cel care te chestionează în ochi: Si, ce-i cu asta? Ce vrei sa spui? In sensul că persoana respectiva își dorește sa încheie dialogul sau i se pare că e mult prea bun pentru încăperea respectivă si trebuie să o părăsească sau te invită pe tine să o părăsești pentru că tu ești mult inferior lui.
        Indiferent cum ar sta lucrurile trebuie să analizezi o situație de genul ăsta. (chiar am avut o discuție de genul ăsta, zilele trecute). Pentru a-ți face înțeleasă poziția este bine să faci doi pași în spate si sa invoci noțiunea de credință. Se face diferențierea între credință si credulitate, după care putem spune următoarele: este suficient faptul că trebuie să exercitam o anumită credință, o anumită doză de credință, ca să credem că există D-zeu. Nu trebuie multă doză de credință pentru că faptele vorbesc de la sine, dovezile sunt lângă noi. Cu toate acestea când vorbim despre D-zeu… pe D-zeu trebuie sa-l asociem credinței. Eu zic că este suficient, atât. Tot ceea ce derivă de la D-zeu încolo trebuie sa fie dincolo de credință în sensul că trebuie să fie în domeniul verificabilului, palpabilului. Astfel că, în momentul în care cineva îți dă un răspuns sau dă un răspuns la care noi nu ne așteptăm sau pare neverosimil sau ilogic, în momentul în care interlocutorul repetă obsesiv: este ilogic, nu este logic, dar nu e firesc, nu e normal… Când asemenea cuvinte, mă rog replici, apar obsesiv în dialog, asta indică asupra faptului că persoana este suspectată de un soi de habotnicie sau este sub imperiul unui dogmatism iremediabil sau că are o credință exacerbată sau o credință dusă până la extrem, până la absurd, poți să spui dacă este cu adevărat, dacă este ilogică.
        Așadar trebuie să ne punem în situația celui care chestionează și să analizam câteva ipostaze:
Care este condiția unei persoane care crede în logisme?

1. E debil. Si dacă e debil înseamnă că nu este responsabil.
   
2. Situația în care cineva este prost, prost la modul nevinovat, în sensul că nu îl duce mintea, adică el e limitat
   
3. Următoarea posibilitate ar fi ca victima unui astfel de raționament care in opinia celui care pune intrebarile dar care se rataceste, victima este realmente victima a credulității sau victima unei credințe nefondate
   
4. Mai există însă o posibilitate sau variantă care în general oamenii nu o iau în calcul și anume posibilitatea ca persoana respectivă să fie neinformată sau defectuos informată. Cel care chestionează nu își asumă nici o responsabilitate, în special în cazul în care își propune să pună întrebări blocante sau întrebări de baraj. In situația de față, ambii parteneri ai dialogului, pot fi ajutați să înțeleagă că în momentul în care se angajează în astfel de dialog au niște responsabilități unul față de celălalt:
   
   • Primul: responsabilitatea de a pune întrebări cu scopul de a ajuta si celalalt are responsabilitatea de a avea respect, de a asculta, si de a înțelege că celalalt este oficial, până la proba contrarie, foarte bine intenționat.
     

        Astfel că revenind, o persoană neinformată, în cazul în care suspectam o persoană neinformată, persoana care chestionează, are responsabilitatea de a informa. In momentul în care îmi pui întrebări, în momentul în care emiți judecăți de valoare, în momentul următor deja te încarci cu niște responsabilități de a informa, de a arăta că o astfel de concepție este eronată.
        Exista apoi varianta si mai nebănuită din partea chestorului, în care, așa zisa victimă, are o credință fondată, documentată. In acel moment chestorul trebuie să-și asume rolul în continuare, de persoana care chestionează cu scopul de a deduce, de a afla, si de a repara, nu doar de a fi în vorbă. Din cauza această este important să stabilești de la bun început care sunt raporturile în dialog, raporturile de intenție. In momentul în care chestorul a parcurs etapele care necesită eforturi de studiu si de timp, etapele înțelegerii devenirii unei persoane non credule sau fără credință sau fără ideologie într-o persoana cu credință, credulă, dacă vrei si cu ideologie, când se află pașii respectivi, atunci se poate spune că acel dialog este încheiat. Doar atunci poate fi considerat încheiat.