Mielul de Paști sau abținerea de la carne

A nu se confunda cu mielul Pascal, care este încărcat de simbolisme.

Este adevărat însă că altora le-a trebuit ceva timp sa înțeleagă faptul că este un mit necesitatea omului de a-și procura proteine din carne, ba mau mult, carnea ar putea fi chiar otrăvitoare… Dar nu dezbatem aici subiectul. Copiii care beneficiază nu doar de îndrumare teoretică, dar și de un exemplu practic în familie, sunt realmente favorizați. Povestea cărnii este o religie de la care, ca să te convertești, este necesară flexibilitate, inteligență practică, puțină voință dar cel mai important o asociere potrivită. Toți cei de la masă au mâncat cârnaț… s-a-întâmplat așadar că am recidivat… But I am clean now :)

Nu vorbim aici despre alimentația vegetariană sau despre vreun curent alimentar, deși am putea foarte bine sa o facem. Vorbim despre faptul că a ucide pentru a mânca ne aruncă cu 2000 de ani înapoi în tenebrele istoriei și vorbim si depsre puterea exemplului care e mai grăitoare decât vorbele. Oprimarea animalelor chiar că nu mai are azi nici o scuză. Nu avem treabă nici cu moda militării pentru drepturile animalelor deoarece fiecare militează pentru propriile concepte neîngrădit. Vorbim despre principii adresate celor care rezonează cu cel anterior mentionat. Cei care venim din comunism nu suportăm să ni se mai impună sau spună ce să facem. Pe de alta parte, constrângerea copiilor e discutabilă, eu nu subscriu la ea. Totuși, Bernice azi îmi impută faptul ca nu am constrânso, având pian în casă, să îl învețe de la 3 ani. Reeducarea la vârsta noastră pe de altă parte e o sarcina sisifică și ineficientă. Problematica educației generației viitoare cred că se pune aici.

Toată lumea exagerează în speranța uneori disperată că va fi înțeleasă. Adevărurile mari sunt în general simple. Conciziunea impusă de sistemul în care trăim ne presează în tiparul ei; astfel nu mai rotunjim colțurile adevărurilor pentru a nu deranja cu ele spiritele sensibile. Nu mai avem nici timp și nici răbdare pentru formule elegante de tipul: 'would you like to be so kind to admit…' ci, franc, nemenajat, întrebam: “recunoști ”? Evident că nimănui nu-i place să 'recunoască'. 'Admitem' însă voalat… Oamenii care au o poziție, pe care și-o asumă, sunt mai rari. Nu ne propunem să impunem însa altora propriile poezii…