După moartea în 1378 a papei Grigorie al XI-lea care a adus scaunul papal înapoi laRoma, poporul din Roma a hotărât să determine alegerea unui papă italian, deşi cei mai mulţi cardinali erau francezi. Sub influenţa poporului care a intrat în palatul papal, a fost ales papăarhiepiscopul de Bari, italian de origine, care şi-a ales numele de Urban al VI-lea
Urban al VI-lea, care a încercat să curme anumite practici formate în timpul captivităţii babilonice, precum luxul exagerat şi iubirea de bani, nu a fost tolerat de cardinalii francezi, dar nici de cei italieni. Susţinând că Urban al VI-lea a fost ales necanonic sub presiunea poporului, colegiul cardinalilor a ales un nou papă, pe Clement al VII-lea, însă nu a reuşit să se stabilească la Roma, ci a plecat din nou la Avignon. Astfel, Biserica Apuseană se vedea în situaţia de a avea doi papi. Existase şi înainte în istorie doi sau trei papi (unul legitim şi un antipapă sau chiar doi) însă situaţia era acum fără precedent datorită faptului că ambii papi existenţi erau aleşi de acelaşi corp de cardinali. Lumea apuseană s-a împărţit în două: papa Urban al VI-lea era cunoscut în Italia de Nord, cea mai mare parte a Germaniei şiîn Anglia. Clement al VII-lea era cunoscut în Franţa (care se afla în aşa numitul război de o sută de ani cu Anglia), Scoţia şi Sicilia. Anatematismele dintre cele două scaune papale se ţineau lanţ.În această situaţie demnitatea papalităţii a avut mult de suferit. De aceea s-a născutrepede ideea întoarcerii la normal. Universitatea din Pris, cea mai apropiată de Biserică, avenit cu o serie de propuneri de soluţionare a conflictului: s-au propus trei soluţii:
1. via cessionis
– ambii papi trebuiau să abdice pentru a putea fi ales un altul recunoscut de către toţi;
2. via compromisis
– recurgerea la un albitru care să spună care este adevăratul papă.
3. via concilii
– convocarea unui conciliu general al Bisericii care să se pronunţe asupra situaţiei create.

Aşa cum remarcă un autor catolic, pentru prima dată în istoria Bisericii apusene, avem un sinod apusean convocat nu de papă ci de cardinali şi, mai mult, un sinod în opoziţie faţă de papi. Deşi au fost invitaţi ambii papi, aceştia au refuzat să participe, trimiţându-şi reprezentanţi. Bucurându-se de o largă reprezentare din partea călugărilor şi cardinalilor, sinodul deschis la 28 martie 1409, a fost dominat de ideile conciliariste susţinute de Universitatea din Paris. Sinodul a declarat pe ambii papi schismatici, eretici notorii, sperjuri şi un scandal pentru Biserica universală, fapt pentru care au fost depuşi. Sinodul a ales ca papă pe Petru Philargis, arhiepiscop de Milano, care şi-a luat numele de Alexandru al V-lea, şi carea prezidat ultima şedinţă. Departe de a fi rezolvat problema, Sinodul de la Pisa a complicat-o. Papii de la Roma şi Avignon au declarat nule lucrările sinodului şi nu au recunoscut pe Alexandru ca Papă. Biserica avea de această dată trei papi. În cele din urmă, Biserica l-a recunoscut pe Alexandru ca papă, dar în 1410 acesta a murit. A fost ultimul papă de origine grecească. În locul lui a fost ales papă Ioan al XXIII-lea.

Deşi la Konstanz s-a stabilit întâlnirea cu regularitate la fiecare 5 ani, Martin al V-lea ales la Konstanz, nu a fost foarte entuziasmat de ideea unui conciliu întrunit cu regularitate,întrucât trebuia să îi pună în aplicare hotărârile. După planul conciliarist de la Konstanz, celmai important sinod a fost cel de la Basel, 1431-1437, socotit al XVII-lea sinod general al Bisericii Apusene. Papa Eugeniu al IV-lea, care a urmat lui Martin al V-lea, a confirmat pe cardinalul Giuliano Cesarini ca şi preşedinte al Sinodului.În prima sesiune care a avut loc în decembrie 1431, a stabilit o agendă în trei puncte a sinodului:
1. înlăturarea ereziei husite.
2. stabilirea păcii între naţiunile creştine (războiul de o sută de ani nu se terminase încă).
3. reforma Bisericii la toate nivelele – celebra Reformatio ecclesiae in capite et membris. S-au luat hotărâri pentru îmbunătăţirea situaţiei Bisericii şi în sens conciliarist:
-înlăturarea concubinajului clerului şi a simoniei;
-limitarea consecinţelor juridice ale ex comunicarii;
-suprimarea unor taxe;
-reducerea numărului cardinalilor la 24;

Întrucât schisma continua, s-a iniţiat un nou sinod de această dată de către Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, ales împărat al Germaniei. Sigismund a considerat că Biserica trebuie să fie un factor de stabilitate în situaţia în care din punct de vedere politic Europa era destabilizată de războiul de o sută de ani dintre Franţa şi Anglia, de tensiunile din Boemia cauzate de husiţi şi de presiunea otomană.Ioan al XXIII-lea şi-a dat acordul pentru convocarea sinodului. El a fost sigur că majoritatea prelaţilor vor fi de partea lui, însă odată ajuns la Konstanz s-a convins că lucrurile stau altfel. S-a decis să nu se voteze individual ci pe naţiuni după modelul universităţilor. S-a format cinci naţiuni: germană, franceză, engleză, italiană şi colegiul cardinalilor. Astfel a fost anulată majoritatea italiană care era de partea lui Ioan al XXIII-lea. Au participat 18000de oameni, fapt pentru care sinodul a fost considerat cea mai strălucită adunare din Evul Mediu occidental. Văzând că Sinodul nu-i va da câştig de cauză, Ioan al XXIII-lea a fugit, îmbrăcat în hainele unui vizitiu. Ioan al XXIII-lea a fost depus, el acceptând depunerea cu condiţia ca şi ceilalţi doi papi să se retragă. Grigorie al XII-lea s-a retras, iar Benedict al XIII-lea, după ce a rămas fără susţinerea spaniolilor a acceptat retragerea. A fost ales ca papă Martin al V-lea, recunoscut de toată lumea.Sinodul a discutat şi alte probleme ale Bisericii, luând o serie de hotărâri în sens conciliarist: limitarea taxelor papale; convocarea cu regularitate a unui astfel de sinod. S-a hotărât convocarea peste cinci ani a unui nou sinod la Pavia. Sinodul de la Konstanz a fost considerat ca fiind cel de-al XVI-lea sinod al Bisericii Apusene.