Marcu 16:9-20 - Încheiere lunga

Unele manuscrise (A, C, D) şi versiuni vechi (Vg, Syc,p) adaugă următoarea “încheiere lungă” asa cum o face și traducerea romanească, versiunea Cornilescu, pe care însa manuscrisele א, B, Sys o omit.

  • Codex Sinaiticus (SINAITICUS – sec. IV d.C.) si Codex Vaticanus (VATICANUS – secolul 4 d.C.) sunt cele mai vechi Biblii existente la ora actuala. Nu cuprind versetele din Marcu 16:9-20; - sursa fotocopiilor

  • Codex Vaticanus (Gregory-Aland no. B sau 03) este un manuscris în limba greacă al Bibliei datând din secolul al IV-lea. El nu cuprinde versetele Marcu 16:9-20,[1] pe care textologii le consideră apocrife.[2] Codex Vaticanus nu cuprinde nici pilda cu femeia prinsă în preacurvie din Evanghelia după Ioan (7,53-8,11)[3] și nici referința la Sfânta Treime din 1 Ioan 5:7-8.[4][5] - - sursa fotocopiilor

  • Există un manuscris Palimpsest (manuscrisele Palimpsest, sunt  acele manuscrise de pe care s-a șters sau s-a ras scrierea inițială pentru a se putea utiliza din nou și pe care se mai văd urmele vechiului text) din sec. II – III d.C., în limba siriacă, unde Marcu 16:8, apare la mijlocul coloanei din stânga, se găseşte apoi o linie formată din mici cerculeţe, urmată de un mic spaţiu şi chiar sub el începe Evanghelia după Luca.

  • Manuscrisele care omit versetele 9-20, sunt următoarele: אּ ( SINAITICUS – sec. IV d.C.), B (VATICANUS – secolul 4 d.C.), 304 (anul=?); Cop_sa_ms (COPTIC SAHIDIC – secolul 4 d.C.); Arm_mss (ARMEAN – secolul 5 d.C.); Geo 1 (GEORGIAN 1 - o revizuire a traducerii georgiene secolul 9 d.C.); Geo A (GEORGIAN A – secolul 10 d.C.).

  • În secolul al V-lea, traducătorul biblic Ieronim a afirmat că „majoritatea codicelor greceşti [nu conţin] acest pasaj“ (The Last Twelve Verses of the Gospel According to S. Mark, de J. W. Burgon, Londra, 1871, p. 53). În New Catholic Encyclopedia se spune: „Vocabularul şi stilul diferă atât de mult de restul Evangheliei, încât pare aproape imposibil ca Marcu să fi compus acest pasaj (adică versetele 9–20“ (New Catholic Encyclopedia, 1967, vol. IX, p. 240).

  • Conform cu New International Version, o populară traducere a Bibliei în limba engleză, cele mai de încredere manuscrise și alte izvoare străvechi nu includ aceste versete.

  • În Noul Testament catolic, tradus de Emil Pascal, ed II, Paris 1992, spune la nota de subsol: 9 “Versetele 9-20 ridică o problemă importantă. Textul nu apare ca o continuare a v.8,…Izbitor este şi faptul că nu se vorbeşte despre apariţiile lui Isus în Galilea, ceea ce nu concordă cu promisiunea făcută de Isus în Mc 14,28 şi 16,7.

Pentru studiul textelor de la 9-20 este necesar sa studiem contextul, începând cu versetul 1-8.
1. La mormântul lui Isus s-au prezentat 4 mironosițe (fiecare dintre femeile care au adus balsamuri la mormântul lui Isus pentru a-i unge trupul; prin extensie, femeie cucernica, smerita) :

  • Maria Magdalena
  • Maria
  • Mama lui Iacov
  • Salome (va rog sa lăsați comentarii in cazul inadvertentelor sau inexactităților în notații)

2-8 - Exista diverse referiri din care deducem ca erau prezente la mormânt mai multe femei.

9-20:

Cine la văzut pe Isus imediat după înviere?

Cu certitudine mai multe femei. In Matei 28:1,8-10 apar cel puțin doua Marii, ele au fost primele persoane care l-au văzut pentru prima data pe Isus înviat, iar Matei 27:55, 56 enumeră din nou 4 femei care îl urmau pe Isus.

Versetul 9 însă o indică doar pe Maria Magdalena ca fiind prima persoană căreia i s-a arătat Isus.

Câteva considerații pe marginea textelor adăugate (9-20)

  1. Versetul 9: - se face o reluare a versetului 2, ca și când acesta nu ar fi fost suficient. In realitate se introduce o idee eronata despre Maria Magdalena
  2. Se dă credit excesiv Mariei Magdalena ca fiind martor primordial și unic al învierii lui Isus, dar noi știm ca au existat și alți martori: 3 Marii și Salomea.
  3. Versetul 11 invocă presupusa necredință a discipolilor lui Isus despre învierea sa, deși Isus a prezentat limpede în cei 3 ani și jumătate de serviciu scopul pentru care a venit pe pământ: sa își dea viata ca răscumpărare pentru multi, iar învierea era o consecință a morții sale în calitate de Fiu al lui Dumnezeu (Matei 16:20-28). Biblia relatează în continuare că doar un discipol din cei 11 s-a îndoit: Toma. Dar nu s-a îndoit de natură sa fie incompatibil cu condiția de discipol, ci a dorit mai multe argumente în favoarea identității persoanei care s-a prezentat prin pereți în mijlocul casei. (Ioan 20:24-31). Toma a fost o persoană ce avea necesități de convingere speciale, iar Isus i-a satisfăcut aceste necesități. Identificarea persoanei lui Isus înviate a fost realizată prin palparea rănilor lui Isus. Isus folosește ocazia pentru a sublinia existenta unei categorii fericite de “credincioși” care cred fără sa vadă. Iar în acea categorie am putea intra și noi, cei care nu suntem contemporani cu Isus materializat.

  4. Apoi în versetul 13, din nou, se accentuează ciudat necredința apostolilor.

  5. Versetul 14 Spune ca Isus s-a arătat celor 11 apostoli. Nu ar fi trebuit sa fie 12? (Fapte 1:23-26). Care este data alegerii lui Matias ca apostol (înlocuitor al lui Iuda).

Conform lui Juan Garcés, curator la British Library, care a studiat Codex Sinaiticus (SINAITICUS – sec. IV d.C.), anumite paragrafe din învierea lui Iisus nu erau incluse în manuscrisele originale ale Bibliei.[6] Garcés se referă la consensul științific în studiul Bibliei (textologia), afirmând că textele Bibliei s-au modificat de multe ori de când au fost scrise.[7] Anume, în Codex Sinaiticus (SINAITICUS – sec. IV d.C.) lipsesc versetele Marcu 16:9-20,[8] prin urmare Evanghelia după Marcu nu conține decât relatarea unui tânăr conform căruia Iisus ar fi înviat, dar nu-I descrie nici învierea, nici pe Hristos înviat. Numai versiunea neconformă cu originalul (inautentică) a Evangheliei după Marcu Îl descrie pe Hristos înviat, această descriere fiind rodul fanteziei copiștilor.[9] Prin urmare, versetele Marcu 16:9-20 sunt versete apocrife.[10]

Le sunt de folos aceste manuscrise celor ce studiază Biblia? Desigur! Să luăm ca exemplu aşa-numita încheiere lungă din Evanghelia lui Marcu, care în unele versiuni ale Bibliei se află după Marcu 16:8. Ea apare în codexul grecesc Alexandrinus din secolul al V-lea, în Vulgata, precum şi în alte versiuni. Totuşi, cele două manuscrise greceşti din secolul al IV-lea – Codex Sinaiticus (SINAITICUS – sec. IV d.C.) şi Codex Vaticanus (VATICANUS – secolul 4 d.C.) – se încheie cu Marcu 16:8. Nici Manuscrisul sinaitic siriac nu conţine această încheiere lungă, fiind o dovadă în plus că încheierea lungă este o adăugire şi n-a făcut parte la început din Evanghelia lui Marcu.

Argumente din manuscrise că Marcu 16:9-20 este o interpolare:

http://www.caleacrestina.ro/index.php/texte-apocrife/666-marcu-16-9-20-o-adaugare-periculoasa
În Noua Traducere românească 2007, acest pasaj este pus în paranteze (). La nota de subsol se precizează:

„Cele mai importante şi mai timpurii mss încheie Evanghelia cu v. 8; câteva mss greceşti, nu foarte importante (sec. VII-IX), conţin un epilog scurt al Evangheliei, înaintea celui lung (vs. 9-20): Ele le-au spus pe scurt celor din anturajul lui Petru tot ceea ce li se poruncise. După aceste lucruri, Isus Însuşi a trimis, prin ei, de la răsărit la apus, proclamarea sfântă şi nepieritoare a mântuirii veşnice. Amin; o versiune latină veche (sec. II) conţine numai acest epilog scurt.

V.9 Versetele 9-20: Cele mai multe mss conţin acest epilog lung, care nu apare însă în cele mai importante şi mai timpurii mss. Acest lucru, împreună cu faptul că vocabularul şi stilul acestuia sunt diferite de restul evangheliei, a dus la concluzia că materialul a fost compus în prima jumătate a sec. II (deoarece el este citat de Irineu şi Tatian, sec. II), probabil ca un rezumat al materialului referitor la apariţiile lui Isus după înviere, bazat în general pe Lc. 24 şi In. 20. Cel mai probabil, epilogul original al Evangheliei s-a pierdut”.

În Noul Testament catolic, tradus de Emil Pascal, ed II, Paris 1992, spune la nota de subsol: „9 Versetele 9-20 ridică o problemă importantă. Textul nu apare ca o continuare a v.8,…Izbitor este şi faptul că nu se vorbeşte de apariţiile lui Isus în Galilea, ceea ce nu concordă cu promisiunea făcută de Isus în Mc 14,28 şi 16,7. Pe lângă toate acestea textul lipseşte în unele manuscrise de însemnătate primordială”.

Scriitorii evangheliilor menţionează numele femeilor care au fost de faţă când Isus a murit pe stâlpul de tortură. În Ioan 19:25 sunt amintite patru dintre ele: „Mama sa [Maria] şi sora mamei sale, precum şi Maria, soţia lui Clopa, şi Maria Magdalena“. Comparând acest verset cu descrierea făcută aceluiaşi episod de Matei şi Marcu, tragem concluzia că pe sora mamei lui Isus o chema Salome. Ea era, după cât se pare, mama fiilor lui Zebedei (Matei 27:55, 56; Marcu 15:40). Fii ei, numiţi în alte versete Iacov şi Ioan, ar fi fost deci veri primari cu Isus. Isus i-a invitat pe aceşti doi fraţi, care erau pescari, să-i fie discipoli (Matei 4:21, 22).

Potrivit tradiţiei, Clopa, sau Alfeu, soţul uneia dintre femeile menţionate în Ioan 19:25, a fost fratele lui Iosif, tatăl adoptiv al lui Isus. Dacă aceste surse extra-biblice sunt demne de încredere, înseamnă că şi celălalt apostol pe nume Iacov, fiul lui Alfeu, a fost văr cu Isus (Matei 10:3).

Predicarea în adunarea unor confesiuni religioase cu ajutorul șerpilor se bazează pe aceste texte neinspirate de Dumnezeu, iar rezultatul este pe măsură. Nu exista nici o dovadă că jocul cu șerpii în adunarea creștină ar putea întări credința cuiva.

Adepții religioși cred că odată ce simt ungerea lui Dumnezeu peste ei vor fi protejați de șerpii veninoși. Se pare însă că această convingere nu le este suficientă acestor credincioși. Practica expunerii la atacul șerpilor în adunare pune la îndoială calitatea celor unși. Astfel, alături de doctrina predestinării în acest proces de verificare publică a credinței s-au înregistrat multe decese în cadrul sesiunilor religioase de predicare asistate de șerpi. Explicația acestei grupări religioase este pe cat de ilogică pe atât de nebiblică: dacă omului îi este predestinat, el va muri oricum în acea zi, indiferent dacă este sau nu mușcat de șerpi și indiferent dacă bea sau nu otravă. Aceasta doctrină agresivă distrage atenția de la caracteristicile principale ale unui creștin și provoacă intervenția divina la comandă.

Cu toate acestea, testul focului în adunare nu are nici un suport biblic.


Un pastor “îmblânzitor de şerpi” penticostal, Mark Wolford, a murit după ce un şarpe cu clopoţei l-a muşcat chiar în timpul unei slujbe. Tatăl pastorului a murit, cu mulţi ani înainte, exact în acelaşi fel.


La aceeasi situație periculos de predictibila s-a expus tatal pastorului Cody, care a murit muscat de un sarpe. Mai jos, filmare live, vedem cum fiul acestuia este muscat in timp ce isi oficia serviciului religios-spectacol:


La problematica religioasa se mai aduaga si cea legala, deținerea de animale fără permis sau interzise, refuzul asistentei medicale în cazul mușcăturii de sarpe etc, asa după cum se poate urmari în acest reportaj BBC:


CULTUL şarpelui a jucat un rol esenţial în religia egiptenilor din Antichitate şi a minoienilor, străvechi locuitori ai Cretei. Chiar şi unii israeliţi din vechime au adus jertfe unui şarpe de aramă. Alţi israeliţi au ars tămâie înaintea unor imagini ce reprezentau „tot felul de târâtoare“ (Ezechiel 8:10–12; 2 Regi 18:4).

Închinarea la zei-şarpe a fost o caracteristică şi a popoarelor Mexicului antic. Itzamná, zeul suprem maya, era reprezentat uneori de un şarpe. Quetzalcoatl, „şarpele cu pene“, era zeul toltec al cunoaşterii, culturii şi filozofiei. Şi aztecii îl considerau zeu al cunoaşterii şi chiar îi aduceau închinare socotindu-l creator al omului. Iată ce afirmă revista Arqueología Mexicana privitor la nenumăratele roluri şi aptitudini ale acestui zeu: „Şarpele cu pene a dobândit multiple semnificaţii, mai multe poate decât orice altă divinitate“.

Biblia afirmă: „Dumnezeu este iubire“ (1 Ioan 4:8). Sunteţi probabil de acord că iubitorul nostru Creator nu le-ar cere închinătorilor lui să practice ritualuri periculoase pentru a-i fi plăcuţi. În plus, Fiul său Isus, a făcut următoarea invitaţie: „Veniţi la mine, voi toţi care trudiţi şi împovăraţi, şi eu vă voi înviora!“ (Matei 11:28, 29). Cu certitudine, Dumnezeu si Isus nu doresc ca adevăraţii creştini să folosească şerpi în închinare şi nici să aibă parte de durerea, boala şi chiar moartea pricinuite de muşcătura unui şarpe!

Enter your comment:
   ___    ____ __  __   ____  _   __
  / _ |  / __/ \ \/ /  / __/ | | / /
 / __ | / _/    \  /  / _/   | |/ / 
/_/ |_|/_/      /_/  /___/   |___/
 
  • by Florin Chitiul